Anxietatea la copiii de 9–12 ani

Scris de Psih. drd. Alexandra Dudu

La finalul articolului, veți găsi și câteva fișe de lucru pe care le puteți descărca și completa după parcurgerea acestuia.

Anxietatea este o stare caracterizată de neliniște, teamă și îngrijorare față de posibile amenințări viitoare sau situații percepute ca periculoase. Spre deosebire de frică (o reacție normală la un pericol imediat), anxietatea reprezintă un răspuns la un pericol posibil sau anticipat, adesea fără un obiect concret. În doză moderată, anxietatea este o emoție normală și adaptativă (de exemplu, ne poate motiva să fim precauți în situații riscante), însă atunci când devine excesivă sau persistentă și interferează cu viața de zi cu zi a copilului, putem vorbi despre o problemă de anxietate sau chiar despre o tulburare anxioasă.

Conform modelului cognitiv-comportamental al anxietății, există un cerc vicios între componentele cognitive, fiziologice și comportamentale ale acestei emoții. Copilul anxios tinde să aibă gânduri dezadaptative (de exemplu, așteptări catastrofice sau credințe de tipul „se va întâmpla ceva rău”), aceste gânduri amplifică frica resimțită și simptomele fizice (bătăi accelerate ale inimii, senzația de nod în gât), iar copilul adoptă comportamente de evitare sau de căutare a siguranței (fuge din situațiile care îi provoacă teamă, cere mereu reasigurări de la adulți etc.). Pe termen scurt, evitarea reduce anxietatea, dar pe termen lung îi confirmă copilului că situația este într-adevăr periculoasă, menținând astfel problema. De exemplu, un elev care se teme de testare și se îmbolnăvește din senin înainte de un examen învață că, evitând examenul, anxietatea scade – ceea ce face mai dificil ca data viitoare să înfrunte acea situație. Acest ciclu al anxietății este ținut în viață de interacțiunea dintre gândurile anxioase, reacțiile corpului și comportamentele de evitare.

Un rol important îl au și factorii familiali, așa cum subliniază teoria atașamentului. Un copil care s-a bucurat de un atașament securizant (o relație stabilă, disponibilitate emoțională din partea părinților) va avea o bază de siguranță pentru a explora lumea și a face față stresului. Invers, insecuritatea în relația părinte–copil (atașament anxios sau dezorganizat) poate crește vulnerabilitatea la anxietate mai târziu. Un stil parental supraprotectiv sau critic poate contribui și el la problemă – de exemplu, părinții care catastrofează („Ai grijă, dacă mergi la petrecere o să pățești ceva rău!”) sau care nu încurajează autonomia copilului (nu îi permit să încerce singur lucruri, interzic activități normale din teama de pericole) tind să crească anxietatea celor mici. Teoria atașamentului și cercetările clinice ne arată așadar că un mediu familial sigur, echilibrat între protecție și autonomie, este esențial în prevenirea și diminuarea anxietății la copii.

Particularitățile anxietății la copiii de 9–12 ani

Copiii din segmentul de vârstă 9–12 ani trec printr-o perioadă de dezvoltare intensă, cu schimbări cognitive, emoționale și sociale importante. În jurul acestei vârste, mulți copii își dezvoltă capacitatea de a gândi mai abstract și de a anticipa consecințe mai complexe – ceea ce înseamnă că pot apărea și îngrijorări mai elaborate. Dacă la vârste mici fricile sunt adesea legate de lucruri concrete (întuneric, monștri, separarea de părinți), spre 10–12 ani copiii pot începe să se îngrijoreze despre performanța școlară, acceptarea în grupul de prieteni, sănătatea sau siguranța membrilor familiei și chiar despre probleme globale (războaie, dezastre naturale) pe care le aud la știri. În plus, apropierea de pubertate aduce un nou val de provocări, schimbările corporale și hormonale pot accentua sensibilitatea emoțională.

O trăsătură specifică acestei grupe de vârstă este creșterea conștiinței de sine și a preocupării față de opinia celorlalți. Copilul de 9–12 ani devine tot mai atent la imaginea sa socială (cum îl văd colegii, dacă este plăcut sau dacă „se face de râs”), astfel, o parte din anxietățile la această vârstă gravitează în jurul acceptării sociale și a performanței. De exemplu, un copil de 10 ani poate avea emoții puternice când trebuie să vorbească în fața clasei, temându-se exagerat de mult că va greși și va fi judecat de ceilalți. Un altul poate refuza taberele sau vizitele peste noapte de teama distanței de părinți sau a necunoscutului. În același timp, copiii mai mari uneori își ascund anxietatea mai abil decât cei mici (în loc de plâns sau crize evidente de frică, un pre-adolescent anxios poate să devină iritabil, să pară retras sau chiar să manifeste furie și comportamente opoziționiste). Astfel de reacții pot deruta adulții, care nu le asociază imediat cu anxietatea. Spre exemplu, un băiat de 11 ani care se teme foarte tare de eșec la școală ar putea reacționa printr-o atitudine sfidătoare (spune că „nu-i pasă” de teme sau că profesorul e de vină) – un mecanism de apărare care maschează de fapt teama intensă de a nu dezamăgi.

Semne și manifestări ale anxietății la copii

Un copil anxios poate părea uneori timid sau retras, alteori iritabil ori agitat. Este important ca părinții și educatorii să recunoască semnele anxietății ascunse în spatele comportamentelor copilului.

Manifestările anxietății la copii pot fi multiple și variate, afectând atât planul emoțional, cât și comportamentul și corpul (somatic):

• Manifestări emoționale: frică excesivă și îngrijorare (îngrijorări frecvente privind situații obișnuite), episoade de panică (plâns facil, crize de plâns fără un motiv aparent imediat), sentimentul de a fi copleșit sau în pericol iminent. Copiii anxioși pot deveni ușor iritați sau morocănoși, exprimând aparent furie, când de fapt la baza acestor reacții este anxietatea. De asemenea, pot apărea coșmaruri sau temeri nocturne care îi fac să evite somnul singuri. Un copil cu anxietate poate plânge sau tremura înainte de a merge la școală ori la o activitate care îi provoacă teamă, chiar dacă nu poate explica exact de ce se simte așa.
• Manifestări comportamentale: evitarea situațiilor care provoacă anxietate (va încerca să scape, să se ascundă sau să se agațe de părinți atunci când se simte speriat). De exemplu, poate insista să stea acasă în ziua unei serbări școlare sau poate refuza să doarmă singur în camera sa. Alte comportamente sunt căutarea constantă de reasigurări (întrebări repetate către părinți: „O să fie bine? Promiți că vii repede după mine?”) și agitarea motorie – copilul pare neliniștit, se foiește mereu, roade unghiile sau bate din picior. La unii copii, anxietatea se poate manifesta și prin acces de furie sau tantrum atunci când sunt forțați să înfrunte o situație care îi sperie; aceste crize pot fi interpretate greșit ca fiind „obrăznicie”, însă ele pot semnala panică.
• Manifestări fizice (somatice): durerile de burtă și greața (mulți copii acuză că „îi doare stomacul” când sunt emoționați), durerile de cap, senzația de nod în gât sau dificultăți de respirație, transpirații, tremor și bătăi rapide ale inimii. Unii copii pot chiar să vomite de emoție înainte de un eveniment stresant. De asemenea, anxietatea cronică poate duce la tulburări de somn – copilului îi este greu să adoarmă, se foiește în pat și poate avea coșmaruri frecvente. Este important de reținut că copiii nu simulează aceste simptome; pentru ei, durerea sau disconfortul sunt reale, chiar dacă originea este emoțională.

Tehnici și intervenții pentru reducerea anxietății la copii

• Educația emoțională și comunicarea deschisă. Primul pas în gestionarea anxietății este ca atât copilul, cât și părinții să înțeleagă ce este anxietatea și cum funcționează (cum produce gânduri exagerate și simptome fizice neplăcute). Părinții și profesorii ar trebui să normalizeze discuțiile despre frici și emoții, astfel încât copilul să nu se simtă rușinat sau speriat să spună că este anxios. Ascultarea activă, fără a judeca, e esențială, încurajați copilul să își descrie grijile și validați-i emoția („Înțeleg că te simți speriat, și e în regulă să simți asta, sunt alături de tine”). Simplul fapt că se simte înțeles poate reduce din intensitatea anxietății. Totodată, evitați să folosiți etichete negative („ești fricos”); concentrați-vă pe comportamente („te-ai speriat de acel câine, hai să vedem cum putem face să-ți fie mai puțin frică data viitoare”). Teoria atașamentului ne amintește că un copil gestionează mai ușor emoțiile când se simte sigur în relația cu adultul – deci oferirea de siguranță emoțională (afecțiune, răbdare, rutină) este ea însăși o intervenție importantă.
• Modelarea comportamentului calm. Copiii învață cum să reacționeze la stres uitându-se la adulți. Dacă părintele se panichează ușor sau evită el însuși situațiile dificile, copilul va prelua aceste strategii. Puteți să îi arătați copilului cum vă înfruntați propriile temeri și griji, puteți vorbi despre emoțiile voastre („Și mie îmi e uneori teamă să vorbesc în public, dar respir adânc și îmi amintesc că am mai reușit și înainte”) și despre cum le faceți față. Evitați să transmiteți anxietate excesivă în legătură cu performanțele copilului – de exemplu, nu dramatizați un eșec („Dacă ai luat B la test, e un dezastru!”), ci păstrați un mesaj echilibrat și optimist. Dacă părintele rămâne calm în situații stresante, copilul primește un mesaj puternic („Pot și eu să fiu calm, nimic îngrozitor nu se întâmplă”).
• Evitarea întăririi anxietății prin supraprotecție. Din dorința de a-și proteja copilul de suferință, mulți părinți fac greșeala de a evita complet orice situație care îi provoacă anxietate celui mic. De exemplu, dacă un copil se plânge că îl „doare burta” în fiecare luni dimineața de emoție că începe școala, părintele ar putea fi tentat să îl lase acasă de fiecare dată. Deși pe termen scurt copilul se liniștește (pentru că evită situația temută), pe termen lung anxietatea se adâncește. Mesajul indirect este „Dacă trebuie să evităm mereu asta, înseamnă că e într-adevăr înfricoșător”. Specialiștii recomandă să nu întărim astfel frica, ci să transmitem copilului încredere că poate face față situației. Desigur, asta nu înseamnă să-l aruncăm brusc într-o experiență care îl depășește, ci să lucrăm gradat. Un părinte poate spune: „Știu că ești îngrijorat să mergi la petrecere fără mine, e ok să fii speriat, cred însă că poți să stai acolo o oră cu colegii, hai să încercăm, iar dacă chiar te vei simți rău, vom găsi o soluție”. Astfel combinăm validarea emoției („e ok să fii speriat”) cu încurajarea expunerii gradate și asigurarea de sprijin („hai să încercăm, sunt aici dacă ai nevoie”).
• Tehnici de relaxare și mindfulness. Copiii pot învăța metode simple de a-și liniști corpul atunci când simt anxietate. Exercițiile de respirație sunt de bază – de exemplu, respirația lentă, abdominală („respirația din burtică”), eventual făcând-o sub formă de joc (să-și imagineze că umflă un balon). O altă tehnică eficientă este relaxarea musculară progresivă: îi putem cere copilului să se încordeze pe rând diferite grupe de mușchi (de exemplu, „prefă-te că ești o broască țestoasă care își bagă capul în carapace – ridică din umeri, strânge pumnii, ține strâns… și acum relaxează-te, broasca iese la soare”) – exercițiul devine amuzant și, în același timp, eliberează tensiunea fizică. Pentru copiii mai mici, se folosește uneori metoda „părului de spaghete” - „împletim” tot corpul în „spaghete tari” (mușchii încordați), apoi ne transformăm în „spaghete fierte” moi (mușchii relaxați).

• Intervenții cognitive – „îmblânzirea” gândurilor de anxietate. La 9–12 ani, copiii încep să poată discuta despre gândurile lor și să înțeleagă legătura dintre gând – emoție – comportament. În terapie sau acasă (prin discuții ghidate), copiii pot fi ajutați să identifice gândurile negative care le trec prin minte când sunt anxioși. De exemplu, înainte de un concurs sportiv, copilul ar putea avea gândul automat „O să mă fac de râs, o să ratez și toți o să râdă de mine”. Adultul îl poate învăța să verifice realismul acestor predicții și să formuleze gânduri mai constructive („Care sunt dovezile că o să se întâmple asta?”; „Dar dacă nu se întâmplă așa? Ai mai reușit și altă dată”; „Ce i-ai spune unui prieten care s-ar gândi așa despre el însuși?”). Scopul este ca însuși copilul să ajungă să contrabalanseze gândul anxios („toți vor râde dacă greșesc”) cu un gând realist și pozitiv („majoritatea probabil nici nu vor observa micile greșeli, iar prietenii mei oricum nu ar râde de mine”). Un instrument practic sunt fișele de lucru sau jurnalele în care copilul notează situația care i-a provocat anxietate, gândurile avute și apoi un alt mod de a privi situația.
• Expunerea treptată la situațiile anxiogene. Evitarea perpetuează anxietatea, așa că unul dintre cele mai importante principii este să ajutăm copilul să înfrunte gradual ceea ce îl sperie, desensibilizându-se treptat. Psihologii folosesc tehnica expunerii graduale, adesea sub forma unui joc sau plan numit „scara fricii”. Împreună cu copilul, se alcătuiește o listă de situații legate de tema sa, ordonate de la cele care îi provoacă cea mai mică teamă la cele mai mari. De exemplu, pentru un copil care se teme de întuneric, „treptele” ar putea fi:

1. să stea singur în cameră cu lumina aprinsă 30 de minute;
2. să stea singur în cameră cu lumina de veghe aprinsă 15 minute;
3. să încerce să adoarmă cu lumina de veghe (părintele pe hol);
4. să doarmă toată noaptea cu lumina de veghe;
5. să doarmă fără nicio lumină.

Copilul începe de jos, cu o situație ușoară, pe care o repetă de mai multe ori până când nivelul de anxietate scade vizibil, apoi trece la următoarea treaptă. Acest proces poate fi transformat într-un joc de aventură (copilul este un erou care învinge un „monstru al fricii” la fiecare nivel) sau într-un sistem de recompense simbolice (primește abțibilduri sau puncte pentru fiecare pas reușit). Expunerea trebuie făcută blând și sistematic – fără forțare bruscă, dar suficient cât copilul să simtă un pic de provocare. Cu răbdare, copilul descoperă că poate tolera disconfortul și că, în absența evitării, anxietatea scade de la sine după un timp (se obișnuiește cu situația). Odată ce a urcat toată scara, sentimentul de stăpânire asupra fricii îi crește mult încrederea în sine. Totuși, în cazurile mai serioase, este recomandat ca expunerea să fie făcută sub coordonarea unui psihoterapeut, pentru a calibra corect pașii și a oferi suport specializat dacă anxietatea devine copleșitoare.

• Tehnici ludice și creative. La această vârstă, copiii încă răspund bine la joc și imaginație. Terapia prin joc poate fi folosită pentru a exersa situații anxiogene într-un mediu sigur. De exemplu, un terapeut poate folosi joc de rol – interpretând cu copilul scena care îi produce anxietate, dar într-un mod controlat și chiar hazliu. Dacă are teamă de doctor, se poate juca „de-a doctorul și pacientul” cu plușurile, lăsând copilul să controleze scenariul. Pentru fricile nocturne, un joc creativ este crearea unui „Spray anti-monștri” (un spray cu apă și puțin parfum, cu o etichetă desenată de copil, despre care îi spunem că alungă orice monstru imaginar – un mod de a-i da un sentiment de control).

• Terapia individuală sau de grup poate aduce îmbunătățiri considerabile. Evaluarea unui medic psihiatru poate fi necesară când simptomele devin copleșitoare (de ex., atacuri de panică frecvente, refuz școlar de lungă durată).

Fișe de lucru

După parcurgerea articolului, puteți folosi împreună cu copilul următoarele fișe de lucru (descărcabile):

Bibliografie

• Butler, G., & Hope, T. (2007). Managing your mind: The mental fitness guide. Oxford University Press.
• Creswell, C., Waite, P., & Cooper, P. J. (2014). Assessment and management of anxiety disorders in children and adolescents. Archives of disease in childhood, 99(7), 674–678.
• Doyle M. M. (2022). Anxiety Disorders in Children. Pediatrics in review, 43(11), 618–630.
• Kendall, P. C. (2012). Child and adolescent therapy: Cognitive-behavioral procedures (4th ed.). Guilford Press.
• Rapee, R. M., Schniering, C. A., & Hudson, J. L. (2009). Anxiety disorders during childhood and adolescence: Origins and treatment. Annual Review of Clinical Psychology, 5, 311–341.
• Spence, S. H. (1998). A measure of anxiety symptoms among children. Behaviour Research and Therapy, 36(5), 545–566.