Despre copilul care pare că nu cooperează

Scris de Psih. M.A. Ovidiu Iordache

Deseori, mulți părinți descriu aceeași scenă, cu mici variații: îl rogi să se îmbrace și el refuză, îi spui că e timpul să plecați din parc și se trântește pe jos, la masă lasă mâncarea neatinsă exact în seara în care aveai nevoie de liniște. Explicația care ne vine cel mai ușor în minte sună aproape identic pentru toți părinții: copilul e încăpățânat, ne testează, nu vrea să coopereze.

Psihologia dezvoltării propune însă o citire diferită a acestor momente, iar ea schimbă felul în care privim comportamentul copilului. Terapeutul familial danez Jesper Juul, din observația sa clinică și din lucrul cu mii de familii, a ajuns la o concluzie centrală: copiii cooperează aproape tot timpul, iar atunci când un copil pare că nu mai cooperează, motivul e rareori firea lui necooperantă. De cele mai multe ori, spune Juul, copilul a cooperat deja prea mult și prea mult timp, adaptându-se la ceea ce așteptăm de la el, iar comportamentul „dificil” este felul lui de a semnala că a ajuns la capăt (Juul, 2001).

Cercetările recente confirmă acest tipar. Cea mai amplă meta-analiză pe temă, cu 238 de studii și peste 126.000 de participanți din culturi diferite, arată că sprijinul pentru autonomia copilului se leagă constant de starea lui de bine, iar presiunea asupra trăirilor lui, de suferință psihică, indiferent de context (Bradshaw și colab., 2025). Copilul învață mai ales din ce vede la noi, nu din ce îi spunem. Copiii mici imită și gesturile inutile ale adulților apropiați, nu doar pe cele utile (Stengelin și colab., 2023), iar creierele părinte–copil se sincronizează mai puternic atunci când adultul e cald și susține autonomia (Liu și colab., 2024). Reglarea emoțională a părintelui se transmite copilului prin comportament și îi modelează direct dezvoltarea emoțională (Zimmer-Gembeck și colab., 2022; De Raeymaecker & Dhar, 2022).

În momentele grele, copiii nu se liniștesc singuri, ci se sprijină pe noi ca să poată face asta, iar acest sprijin le construiește, în timp, propria capacitate de autoreglare (Verhagen și colab., 2024). Când puntea asta se rupe, comportamentul copilului se schimbă, iar ce numim noi opoziție e adesea semnul că legătura scârțâie undeva.

Ce poți face când copilul pare că nu cooperează, în patru pași

Există și o formă de cooperare pe care o remarcăm mai greu, tocmai pentru că ne convine: copilul foarte cuminte, care cedează mereu și nu cere nimic. Când acest tipar se instalează devreme și ține mult timp, iar copilul ajunge să preia, emoțional, rolul de sprijin al adultului, vorbim despre parentificare, un fenomen documentat pe scară largă și legat de dificultăți semnificative în dezvoltare, mai ales în absența unui sprijin adecvat (Dariotis și colab., 2023). Copilul care ne liniștește pe noi nu e neapărat un copil liniștit.

Privite astfel, momentele de opoziție nu mai cer, în primul rând, o strategie prin care copilul să asculte mai bine, ci puțină curiozitate față de ce se întâmplă, de fapt, cu el. Iar asta ne aduce înapoi în relație, nu în lupta pentru control, acolo unde copiii chiar cresc sănătos. Copiii nu au nevoie să fie învățați să coopereze. Au nevoie de adulți care rămân aproape, chiar și atunci când răspunsul lor este „nu”.

Pentru un ghid practic de citire a semnalelor copilului și de răspuns în primele minute, poți folosi fișa de mai jos.

Bibliografie

• Bradshaw, E. L., Duineveld, J. J., Conigrave, J. H., Steward, B. A., Ferber, K. A., Joussemet, M., Parker, P. D., & Ryan, R. M. (2025). Disentangling autonomy-supportive and psychologically controlling parenting: A meta-analysis of self-determination theory’s dual process model across cultures. American Psychologist, 80(6), 879–895. https://doi.org/10.1037/amp0001389
• Dariotis, J. K., Chen, F. R., Park, Y. R., Nowak, M. K., French, K. M., & Codamon, A. M. (2023). Parentification vulnerability, reactivity, resilience, and thriving: A mixed methods systematic literature review. International Journal of Environmental Research and Public Health, 20(13), 6197. https://doi.org/10.3390/ijerph20136197
• De Raeymaecker, K., & Dhar, M. (2022). The influence of parents on emotion regulation in middle childhood: A systematic review. Children, 9(8), 1200. https://doi.org/10.3390/children9081200
• Juul, J. (2001). Your competent child: Toward new basic values for the family. Farrar, Straus and Giroux. (Lucrarea originală publicată în 1995)
• Liu, S., Han, Z. R., Xu, J., Wang, Q., Gao, M. M., Weng, X., Qin, S., & Rubin, K. H. (2024). Parenting links to parent-child interbrain synchrony: A real-time fNIRS hyperscanning study. Cerebral Cortex, 34(2), bhad533. https://doi.org/10.1093/cercor/bhad533
• Stengelin, R., Ball, R., Maurits, L., Kanngiesser, P., & Haun, D. B. M. (2023). Children over-imitate adults and peers more than puppets. Developmental Science, 26(2), e13303. https://doi.org/10.1111/desc.13303
• Verhagen, C., Boekhorst, M. G. B. M., Kupper, N., van Bakel, H., & Duijndam, S. (2024). Coregulation between parents and elementary school-aged children in response to challenge and in association with child outcomes: A systematic review. Developmental Psychology. Advance online publication. https://doi.org/10.1037/dev0001864
• Zimmer-Gembeck, M. J., Rudolph, J., Kerin, J., & Bohadana-Brown, G. (2022). Parent emotional regulation: A meta-analytic review of its association with parenting and child adjustment. International Journal of Behavioral Development, 46(1), 63–82. https://doi.org/10.1177/01650254211051086