Cum se construiește reziliența la copii

Scris de Psih. M.A. Anca-Maria Blăjan

Reziliența este adesea confundată cu o trăsătură de caracter fixă, o „duritate” cu care copilul se naște sau nu. Cercetările actuale din psihologia dezvoltării conturează o imagine diferită. Ann Masten (2014) descrie reziliența drept rezultatul unor sisteme adaptative obișnuite: atașamentul, funcțiile cognitive, motivația, capacitatea de reglare emoțională. O completare esențială vine de la psihologul Michael Ungar (2008) care afirmă că reziliența nu ține doar de ce se întâmplă în interiorul copilului, ci și de ceea ce oferă mediul din jurul lui. Ea este definită drept capacitatea copilului de a găsi resursele psihologice, sociale și materiale de care are nevoie pentru a se dezvolta sănătos, corelată cu capacitatea familiei, a școlii și a comunității de a pune la dispoziție acele resurse în forme accesibile și potrivite din punct de vedere cultural (Ungar, 2008).

Baza de la care pleacă totul

Reziliența nu se construiește prin exerciții izolate, ci pe fundația relației cu părinții. Siegel și Bryson (2018) vorbesc despre patru nevoi care, atunci când sunt satisfăcute constant, nu neapărat perfect, îi dau copilului siguranța de la care poate porni în lume. Aceste patru nevoi au rădăcini în teoria atașamentului (Bowlby, 1969) și în cercetările privind baza de siguranță din care copilul explorează lumea (Ainsworth, și colab., 1978). Copilul are nevoie să se simtă:

• Protejat: să știe că e ferit de pericol.
• Văzut: să simtă că părintele îl cunoaște cu adevărat și că îi observă trăirile, nu doar comportamentul.
• Alinat: să știe că părinții vin lângă el când e greu, nu doar când e ușor.
• Sigur pe relație: să știe că, indiferent de ceartă sau de un moment dificil, legătura dintre el și părinte se repară mereu.

Când acești patru piloni sunt prezenți, copilul are o bază solidă din care poate ieși să exploreze și un loc sigur în care se poate întoarce dacă lucrurile devin prea grele.

Reziliența nu ține doar de copil

Este tentant să se creadă că reziliența ține, până la urmă, de temperamentul copilului, că unii copii „o au”, iar alții nu. Cercetarea lui Michael Ungar (2021) contrazice ferm această idee și descrie reziliența ca un proces care se manifestă simultan la nivelul mai multor sisteme aflate în interacțiune: individual, familial, școlar, comunitar. Felul în care aceste sisteme se sprijină sau se blochează reciproc contează la fel de mult ca resursele interioare ale copilului. Această perspectivă schimbă și modul în care ar trebui privite „poveștile de succes” ale copiilor deosebit de rezistenți la greutăți. Cea mai mare parte a rezilienței nu vine din trăsături extraordinare, ci din sprijin obișnuit, prezent constant: un adult stabil emoțional, o rutină previzibilă, o școală sigură, o comunitate care oferă un minimum de sprijin material. Atunci când aceste aspecte lipsesc, nicio cantitate de „voință” din partea copilului nu le poate înlocui în întregime (Ungar, 2021).

Ungar avertizează și asupra a ceea ce numește „gândirea într-un singur sistem” și anume tendința de a explica reziliența copilului printr-o singură cauză, fie o trăsătură individuală (motivație, perseverență), fie exclusiv stilul parental. Ambele explicații sunt incomplete. Autorul descrie cinci moduri diferite prin care copiii și adolescenții fac față dificultăților: perseverența, rezistența, recuperarea, adaptarea și transformarea. De asemenea, acesta arată că fiecare vine cu un cost specific: perseverența dusă la extrem poate epuiza; rezistența poate proteja autonomia copilului, dar poate deteriora o relație; o adaptare reușită la un context dificil poate deveni, ea însăși, greu de „dezvățat” mai târziu, într-un context mai sigur. Așadar, nu există un singur mod „corect” de a fi rezilient. Rolul adultului este să recunoască ce strategie folosește copilul într-un moment anume și ce cost ar putea avea aceasta, nu să insiste asupra unei singure „rețete” (Ungar, 2024). Concluzia practică pentru un părinte nu este să renunțe la a-și sprijini copilul să facă față dificultăților, ci să țină cont că acest sprijin interior funcționează cel mai bine împreună cu condiții de viață stabile și predictibile (Ungar, 2024).

Când intervii și când lași loc

Aici apare, de obicei, dilema cea mai grea pentru un părinte: cât ajutor e prea mult? Siegel și Bryson (2020) numesc acest echilibru „împinge sau sprijină”. Uneori copilul are nevoie de un impuls blând să meargă puțin dincolo de ce-i e confortabil, alteori obstacolul e într-adevăr prea mare și are nevoie de sprijin concret. Niciuna dintre variante nu e greșită, miza e ca adultul să observe ce anume îi trebuie copilului în acel moment (Siegel și Bryson, 2020).

Autonomia copilului, inclusiv dreptul de a greși și de a suporta consecințe mici, construiește exact reziliența de care are nevoie mai târziu. Cu cât un părinte controlează mai mult, adoptând un stil parental de tip „helicopter parenting” (supravegherea și implicarea excesivă a părintelui în viața copilului), cu atât copilul are mai puține șanse să învețe să-și regleze emoțiile copleșitoare (Fogel, 2025). Aceste observații sunt susținute și de cercetări mai recente: o meta-analiză a cercetării din ultimele decenii arată că sprijinul pentru autonomie din partea părinților este asociat constant cu rezultate școlare mai bune și o funcționare psihosocială mai sănătoasă la copii și adolescenți, comparativ cu stilurile parentale axate pe control (Vasquez, și colab., 2016). În sens opus, o analiză sistematică a cercetării privind „helicopter parenting” arată o asociere consistentă a acestui stil parental cu niveluri mai ridicate de anxietate și depresie la copii și tineri (Vigdal și Bronnick, 2022). Autonomia îi transmite copilului mesajul „poți, iar eu am încredere în tine”, iar acest lucru se face printr-un gest, nu neapărat prin cuvinte. Iar când cade sau greșește, prezența caldă a adultului îl ajută să învețe din experiență, nu să se teamă de ea. Ideea nu este ca părintele să dispară sau să-l lase pe copil să se descurce singur în situații nepotrivite vârstei lui, ci mai degrabă să se întrebe, înainte de a interveni: „Chiar are nevoie să fac eu asta pentru el sau are nevoie doar să știe că sunt aici cât încearcă singur?”

Cei șapte piloni ai rezilienței

Pediatrul Kenneth Ginsburg a identificat șapte capacități pe care adultul le poate sprijini activ în viața de zi cu zi a copilului (Ginsburg, 2010):

1. Competența

Sentimentul că poate face față unei situații se construiește atunci când se recunosc, punctual, reușitele reale, nu prin laude generale. Un experiment clasic asupra elevilor de gimnaziu a arătat că cei lăudați pentru inteligență au ales ulterior sarcini mai ușoare și au avut performanțe mai slabe după un eșec, comparativ cu cei lăudați pentru efortul depus (Mueller și Dweck, 1998). Concluzia a fost confirmată de atunci la scară largă. Un experiment național desfășurat în licee din Statele Unite a arătat că o intervenție scurtă, menită să cultive convingerea că abilitățile se pot dezvolta prin efort, a îmbunătățit notele elevilor cu risc academic mai ridicat, mai ales atunci când mediul din jurul lor, inclusiv atitudinea profesorilor, susținea acest mesaj (Yeager și colab., 2019). Prin urmare, când copilul greșește, este util ca adultul să vorbească despre situația respectivă, nu despre el ca persoană.

2. Încrederea

Nu este fixă și nu vine din laude goale. Încrederea se construiește din experiența reală de a încerca, a nu reuși din prima și a încerca din nou. Este important ca părintele să-l lase pe copil să încerce lucruri puțin peste nivelul lui de confort, fiindu-i totodată alături, gata să-l încurajeze, nu să preia sarcina.

3. Conexiunea

Conexiunea este cea mai puternică plasă de siguranță emoțională pe care o poate avea un copil. Este sentimentul de apartenență la familie, prieteni, comunitate. Este util ca părintele să asculte fără să corecteze imediat. Câteva minute de atenție deplină cântăresc mai mult decât ore petrecute în aceeași cameră.

4. Caracterul

Un set de valori clare îl ajută pe copil să distingă binele de rău și să acționeze cu grijă față de ceilalți. Valorile familiei pot fi transmise de timpuriu, prin discuții despre ce contează pentru familie, nu ca lecții de morală, ci ca parte firească a conversațiilor obișnuite, în contexte naturale de viață.

5. Contribuția

Implicarea copilului în viața familiei este o sursă puternică de sens și motivație. Este convingerea că lumea e un pic mai bună pentru că el există în ea. Oferirea unei responsabilități reale în casă, potrivite vârstei, arată copilului că participarea lui contează cu adevărat pentru familie, nu doar simbolic.

6. Adaptarea

Copiii fac față stresului dezvoltând strategii sănătoase. Aceștia învață să facă asta preluând modelul adultului, nu ascultând sfaturi. O sinteză a cercetărilor asupra filosofiei parentale despre emoții arată constant că adulții care își recunosc și își gestionează calm propriile emoții au copii cu o reglare emoțională mai bună și rezultate sociale superioare (Katz, Maliken, și Stettler, 2012).

7. Autonomia

Nevoia de autonomie este, alături de competență și conexiune, una dintre cele trei nevoi psihologice fundamentale descrise de teoria autodeterminării (Ryan și Deci, 2017). Este înțelegerea că propriile acțiuni și decizii contează, că nu totul „i se întâmplă” fără să aibă niciun cuvânt de spus. Este util ca adultul să îi ofere copilului alegeri reale, specifice vârstei, în loc de decizii impuse pas cu pas.

Câteva capcane obișnuite

Indiferent de intențiile părintelui, aceste tipare de reacție apar frecvent și nu indică o greșeală gravă, ci doar un obicei ce poate fi ajustat treptat, prin observare constantă:

• Rezolvarea problemei în locul copilului, pentru ca lucrurile să meargă mai repede sau pentru a evita să fie văzut suferind.
• Protejarea copilului de orice eșec sau dezamăgire, în loc de a-l însoți prin ele.
• Pedepsirea greșelii, în loc de a o transforma într-un prilej de învățare.
• Compararea reușitelor copilului cu ale altor copii, inclusiv frați sau surori.
• Lauda rezultatului mai degrabă decât a efortului și a procesului.

Așadar, reziliența nu se construiește printr-un discurs sau printr-o singură decizie curajoasă, ci în mii de momente mărunte. De fiecare dată când adultul rămâne calm, îl lasă pe copil să încerce și rămâne aproape de el în acest timp, capacitatea lui de a face față dificultăților crește puțin. La fel de important este ca acest sprijin să fie susținut de condiții de viață stabile (o rutină previzibilă, o școală sigură, o comunitate de încredere) pentru că reziliența nu este niciodată doar o „luptă” individuală a copilului (Ungar, 2021). Este nevoie ca adultul să fie prezent și să își dozeze sprijinul și îndrumarea în funcție de situație și de nevoile copilului din acel moment.

Pentru un exercițiu practic care ajută la observarea propriilor tipare și la alegerea unui prim pas concret, poate fi folosită fișa de reflecție „Reziliența, pas cu pas”.

Bibliografie

• Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., și Wall, S. (1978). Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
• Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss: Vol. 1. Attachment. New York: Basic Books.
• Fogel, J. (2025). Punishment-Free Parenting: The Brain-Based Way to Raise Kids Without Raising Your Voice. New York: Convergent Books.
• Ginsburg, K. R. (2010). Building Resilience in Children and Teens: Giving Kids Roots and Wings (ediția a 2-a).
• Katz, L. F., Maliken, A. C., și Stettler, N. M. (2012). Parental meta-emotion philosophy: A review of research and theoretical framework. Child Development Perspectives, 6(4), 417–422.
• Masten, A. S. (2014). Global perspectives on resilience in children and youth. Child Development, 85(1), 6–20.
• Mueller, C. M., și Dweck, C. S. (1998). Praise for intelligence can undermine children’s motivation and performance. Journal of Personality and Social Psychology, 75(1), 33–52.
• Ryan, R. M., și Deci, E. L. (2017). Self-Determination Theory: Basic Psychological Needs in Motivation, Development, and Wellness. New York: Guilford Press.
• Siegel, D. J., și Bryson, T. P. (2018). The Yes Brain: How to Cultivate Courage, Curiosity, and Resilience in Your Child. New York: Bantam Books.
• Siegel, D. J., și Bryson, T. P. (2020). The Yes Brain Workbook: Exercises, Activities, and Worksheets to Cultivate Courage, Curiosity, and Resilience in Your Child. Eau Claire, WI: PESI Publishing & Media.
• Ungar, M. (2008). Resilience across cultures. British Journal of Social Work, 38(2), 218–235.
• Ungar, M. (Ed.). (2021). Multisystemic Resilience: Adaptation and Transformation in Contexts of Change. New York: Oxford University Press.
• Ungar, M. (2024). The Limits of Resilience: When to Persevere, When to Change, and When to Quit. Toronto: Sutherland House.
• Vasquez, A. C., și colab. (2016). Parent autonomy support, academic achievement, and psychosocial functioning: A meta-analysis of research. Educational Psychology Review, 28(3), 605–644.
• Vigdal, J. S. și Bronnick, K. K. (2022). A systematic review of „helicopter parenting” and its relationship with anxiety and depression. Frontiers in Psychology, 13, 872981.
• Yeager, D. S., și colab. (2019). A national experiment reveals where a growth mindset improves achievement. Nature, 573, 364–369.